Sa nu strivim corola de minuni a lumii...

Oricat de ciudat ar parea, a trecut deja o luna de cand suntem in America. Principala diferenta pe care o simt este ca nu pot vorbi romaneste decat cu 6 persoane. Imi tresare inima de bucurie cand mai aud cate un cuvant sau o expresie de la vreunul din colegii mei care e curios sa stie ceva in limba romana. Am stiut ca o sa-mi fie dor de casa, dar n-am crezut ca o sa-mi lipseasca chiar absolut tot din tara mea. Intotdeauna am crezut ca noi romanii avem ceva aparte, ceva ce alte popoare nu au si nici nu au avut de-a lungul timpului. Ne curge prin vene sangele stramosilor nostri care iubeau pamantul romanesc ca pe propria lor viata, ba chiar mai mult, pentru ca si-au dat viata pentru el intr-un numar eroic de mare. Oricat de carcotasi am fi, oricat de tare am striga in stanga si in dreapta ca orice alt loc e mai bun decat Romania, in adancul sufletului nostru toti ne iubim tara si ne lipseste tot ce tine de ea cand plecam. Ce uram noi de fapt nu e Romania, ci cativa oameni care isi permit cu nesimitire sa calce in picioare tot ce a insemnat vreodata pamantul acesta pentru locuitorii lui. Dintotdeauna au existat profitori si invidiosi, dar, ca si in povestile cu Fat-Frumos, ar trebui sa existe si un erou. In trecutul nostru au fost destui si nu am sa dau nume, pentru ca toata lumea ii stie mai mult sau mai putin. Si in plus, nu pot face greseala de a ii compara cu actualii conducatori – asa ceva nu este posibil. De ce s-a schimbat sufletul omului odata cu vremurile? Ma intreb deseori ce s-a intamplat de-a lungul vremurilor pentru ca onoarea, cinstea, prietenia si iubirea sa se piarda in halul asta? Nu tot oameni suntem? Nu tot aceleasi nevoi le avem acum ca si inainte? Stiu ca multi isi pun intrebarile astea si eu, alaturi de ei , sunt constienta ca sunt retorice si aproape inutile. Daca am avea posibilitatea de a ne intoarce in timp pentru a schimba ceva probabil nu am sti ce sa schimbam. Asa ca singura solutie este sa ne ocupam de propriul suflet sa fie cat mai frumos posibil, ca mai apoi sa putem oferi si celorlalti din bogatia lui. Chiar nu cred ca ne mai poate salva ceva de la superficialitatea si plasticul ce ne inconjoara decat sa privim cu speranta spre inaltul cerului, sa inspiram adanc dimineata mireasma ce o lasa o noapte de ploaie, sa ascultam vantul si apa, sa observam fiintele necuvantatoare cat de bine comunica. Nu, chiar nu exista nimic mai real, mai autentic si mai palpabil decat natura ca sa ne invete sa iubim, sa credem, sa speram. E atat de la indemana si totusi nu stim sa o vedem, nu stim sa o auzim sau sa o simtim. Dumnezeu ne-a pus mereu totul la dispozitie, cele mai frumoase si mai incantatoare carari spre fericire, dar noi mereu o luam pe calea cea grea, plina de spini si de fiare. Asta poate pentru ca e nevoie de un suflet puternic si pregatit ca sa poata parcurge drumul spre fericire si, odata ajuns acolo, sa faca fata fericirii. Si asa se mai nasc ceva intrebari retorice : cu ce ne descurcam mai bine, cu fericirea sau cu tristetea? Pe care o tinem in viata noastra mai mult? Pentru care din ele e nevoie de mai multa forta pentru a o mentine vie? Din cauza careia din ele se omoara oamenii? Ne descurcam mai bine ferindu-ne de fiare si spini decat incercand sa mergem pe drumul cel drept si luminat. Da, e mai multa distractie, mai multa adrenalina, mai multa actiune si la urma urmei suntem fiinte umane, vanatori de senzatii tari care sa ne satisfaca pe moment, nu avem rabdare sa pasim in liniste, in lumina ocrotitoare a soarelui, vrem cat mai mult intuneric. Pentru ce? Ca sa ne luptam incontinuu sa iesim la lumina. Asa ne invartim in cercul vicios al vietii, complicand lucrurile si facandu-ne drumul mai greu si mai lung. Dar cine stie, poate asa trebuie sa fie. E adevarat ca viata e frumoasa si asa complicata cum ne-o facem,dar cateodata parca cercul acela devine o spirala care se invarte in van. Nu ne ramane totusi altceva de facut decat sa traim. Si daca nu intelegem pe moment motivele pentru care anumite lucruri se intampla, nu ar trebui sa ne ingrijoram. Le vom afla pana la urma si de obicei vor fi insotite de o invatatura serioasa. „Sa nu strivim corola de minuni a lumii, sa nu ucidem cu mintea tainele ce le-ntalnim in flori, in ochi, pe buze ori morminte...”

[In God we trust.]