Sa nu strivim corola de minuni a lumii...

Oricat de ciudat ar parea, a trecut deja o luna de cand suntem in America. Principala diferenta pe care o simt este ca nu pot vorbi romaneste decat cu 6 persoane. Imi tresare inima de bucurie cand mai aud cate un cuvant sau o expresie de la vreunul din colegii mei care e curios sa stie ceva in limba romana. Am stiut ca o sa-mi fie dor de casa, dar n-am crezut ca o sa-mi lipseasca chiar absolut tot din tara mea. Intotdeauna am crezut ca noi romanii avem ceva aparte, ceva ce alte popoare nu au si nici nu au avut de-a lungul timpului. Ne curge prin vene sangele stramosilor nostri care iubeau pamantul romanesc ca pe propria lor viata, ba chiar mai mult, pentru ca si-au dat viata pentru el intr-un numar eroic de mare. Oricat de carcotasi am fi, oricat de tare am striga in stanga si in dreapta ca orice alt loc e mai bun decat Romania, in adancul sufletului nostru toti ne iubim tara si ne lipseste tot ce tine de ea cand plecam. Ce uram noi de fapt nu e Romania, ci cativa oameni care isi permit cu nesimitire sa calce in picioare tot ce a insemnat vreodata pamantul acesta pentru locuitorii lui. Dintotdeauna au existat profitori si invidiosi, dar, ca si in povestile cu Fat-Frumos, ar trebui sa existe si un erou. In trecutul nostru au fost destui si nu am sa dau nume, pentru ca toata lumea ii stie mai mult sau mai putin. Si in plus, nu pot face greseala de a ii compara cu actualii conducatori – asa ceva nu este posibil. De ce s-a schimbat sufletul omului odata cu vremurile? Ma intreb deseori ce s-a intamplat de-a lungul vremurilor pentru ca onoarea, cinstea, prietenia si iubirea sa se piarda in halul asta? Nu tot oameni suntem? Nu tot aceleasi nevoi le avem acum ca si inainte? Stiu ca multi isi pun intrebarile astea si eu, alaturi de ei , sunt constienta ca sunt retorice si aproape inutile. Daca am avea posibilitatea de a ne intoarce in timp pentru a schimba ceva probabil nu am sti ce sa schimbam. Asa ca singura solutie este sa ne ocupam de propriul suflet sa fie cat mai frumos posibil, ca mai apoi sa putem oferi si celorlalti din bogatia lui. Chiar nu cred ca ne mai poate salva ceva de la superficialitatea si plasticul ce ne inconjoara decat sa privim cu speranta spre inaltul cerului, sa inspiram adanc dimineata mireasma ce o lasa o noapte de ploaie, sa ascultam vantul si apa, sa observam fiintele necuvantatoare cat de bine comunica. Nu, chiar nu exista nimic mai real, mai autentic si mai palpabil decat natura ca sa ne invete sa iubim, sa credem, sa speram. E atat de la indemana si totusi nu stim sa o vedem, nu stim sa o auzim sau sa o simtim. Dumnezeu ne-a pus mereu totul la dispozitie, cele mai frumoase si mai incantatoare carari spre fericire, dar noi mereu o luam pe calea cea grea, plina de spini si de fiare. Asta poate pentru ca e nevoie de un suflet puternic si pregatit ca sa poata parcurge drumul spre fericire si, odata ajuns acolo, sa faca fata fericirii. Si asa se mai nasc ceva intrebari retorice : cu ce ne descurcam mai bine, cu fericirea sau cu tristetea? Pe care o tinem in viata noastra mai mult? Pentru care din ele e nevoie de mai multa forta pentru a o mentine vie? Din cauza careia din ele se omoara oamenii? Ne descurcam mai bine ferindu-ne de fiare si spini decat incercand sa mergem pe drumul cel drept si luminat. Da, e mai multa distractie, mai multa adrenalina, mai multa actiune si la urma urmei suntem fiinte umane, vanatori de senzatii tari care sa ne satisfaca pe moment, nu avem rabdare sa pasim in liniste, in lumina ocrotitoare a soarelui, vrem cat mai mult intuneric. Pentru ce? Ca sa ne luptam incontinuu sa iesim la lumina. Asa ne invartim in cercul vicios al vietii, complicand lucrurile si facandu-ne drumul mai greu si mai lung. Dar cine stie, poate asa trebuie sa fie. E adevarat ca viata e frumoasa si asa complicata cum ne-o facem,dar cateodata parca cercul acela devine o spirala care se invarte in van. Nu ne ramane totusi altceva de facut decat sa traim. Si daca nu intelegem pe moment motivele pentru care anumite lucruri se intampla, nu ar trebui sa ne ingrijoram. Le vom afla pana la urma si de obicei vor fi insotite de o invatatura serioasa. „Sa nu strivim corola de minuni a lumii, sa nu ucidem cu mintea tainele ce le-ntalnim in flori, in ochi, pe buze ori morminte...”

[In God we trust.]

MS, VT

Mount Snow, Vermont. Total opusul New York-ului, plin de natura –padure, rauri, pasari-, de liniste si voie buna. Toata lumea e foarte draguta si zambeste. Case cu veranda si leagan, fara garduri, cu SUV-urile parcate in sau in fata garajului, cos de baschet, vecini de treaba care iti ureaza „welcome in the neighborhood” si foarte prietenosi. Da, alta lume fata de New york, dar mai ales fata de Romania.

Ce mi-a atras atentia in mod expres pana acum sunt pensionarii. Oamenii batrani americani nu seamana deloc cu cei romani. Cati ani au? 70-80, poate 90. Cum arata? Barbatii sunt inalti, cu o dantura perfecta si scumpa, slabi si cu o figura de...pensionari, adica de oameni relaxati, care se odihnesc dupa o viata de munca (ce se cunoaste pe ei). Femeile uscative, cu ochelari, de soare sau de vedere, poate ambele, extrem de dragute si amabile, avand aceeasi relaxare in miscari si inteligenta in priviri. Ce fac? Petrec timpul la biblioteca, plimband cainii, fac jogging. Ce tehnologie folosesc? Laptop-uri, telefoane. Ce conduc? SUV-urile cele mai scumpe si mai faine, Audi, Chevrolet si mai stiu eu ce marci. Cred ca nici nu mai are rost sa scriu despre romanii nostri. Chiar daca exista si la noi in tara pensionari care se respecta si care seamana cu cei americani, e o mare diferenta. Si sincer, cuvantul "criza" nu prea se aude pe aici. De fapt, poate se mai aude, dar nu prea se simte. Si mai mult, NU SE VEDE. Pe sosele sunt conduse cu grija cele mai faine masini pe care le-am vazut vreodata. Hotelurile de lux sunt pline. Toata lumea, dar absolut toata lumea, isi tine la loc de cinste iPhone-ul sau BlackBerry-ul fara de care spun in stanga si in dreapta ca nu pot trai. Ce sa mai zic de MacBook-urile pe care le-am vazut? Nu se poate sa nu-ti doresti si tu asemenea tehnologie cand vezi cat sunt de faine si de acceptabile la pret raportate la salar.Si-apoi, de ce nu? De ce sa nu te respecti cu ultimele modele cand iti permiti? Acum am vazut si eu : America este intr-adevar tara tuturor posibilitatilor. Orice ar zice carcotasii, mie imi place aici si ma simt bine. Si, belive it or not, e frumos, curat si civilizat. Pe langa asta, oamenii sunt cei care infrumuseteaza totul, cu caldura lor, deschiderea catre nou, empatia si prietenia. Bineinteles ca aici nu sunt cainii cu colacii in coada si nu totul e roz si pufos. Sunt oameni si situatii de tot felul, mai rele, mai bune, dar viata se desfasoara altfel. Si e frumos :)

Diferenta de fus orar a ramas o amintire , aerul curat de aici a avut grija de tot. Sunt curioasa cum o sa ma adaptez inapoi, dar mai este mult pana atunci. Deocamdata ma bucur de tot ce se poate :)

In God we trust.

Walking slow, through the "glow" on 5th Avenue...

New York? Sigur nu mi se pare? Sigur nu e vreun film la care ma uit? Nu, nu, e chiar el, orasul care nu doarme, in care timpul e masurat in numarul de strazi pe care le strabati, foamea in numarul de fast-food-uri pe care le intalnesti si setea in numarul de Cola pe care le bei.
Prima impresie nu a fost deloc buna. Cand am iesit din aeroport, m-a lovit frontal o innabuseala cumplita, in conditiile in care ploua de rupea. Cum pe fata noastra scria cu majuscule si rosu, bold „TURISTI”, fel de fel de oameni ne ofereau taxiuri si mai stiu eu ce. Am luat totusi un taxi,indrumate de un tip 2/2 care inspira incredere prin statura si insigna lui. Taximetristul s-a dovedit a fi un tip de treaba, care ne-a dus la destinatie fara probleme.
Cum mergeam noi asa pe autostrada foarte aglomerata, deodata se iveste in zare NEW YORK-ul. Puteam sa zic altceva decat WOAW ? Nu puteam,pentru ca asa este. New York-ul e woaw. Si, cum aveam sa descopar a doua zi, cladirile si luminile sunt doar 50 % din acest woaw.
Au urmat pe rand Manhattan, 7th Ave, 8th Ave, Empire State Building, The New Yorker. Imi veneau in minte toate filmele vazute care si-au desfasurat actiunea prin locurile acelea. Ce sa zic, am fost impresionata .

Cum organismul era inca nedumerit in ceea ce priveste somnul, a doua zi a fost treaz inca de la 6, ora locala. Astfel am avut foarte multe ore la dispozitie sa descoperim ce e mai important si mai interesant in acest oras. First objective? The Statue of Liberty, of course. Multe poze, zambete, vant, entuziasm si iar poze. Comentariu : la TV si in fotografii, arata mult mai inalta decat este . Next stop : Brooklyn . Brooklyn Bridge, Wall Street, Financial Museum, Trinity Church, American Stock, National Bank. After that : Times Square. Tehnologie, brand-urile si reclamele, oamenii si graba, aglomeratia si stresul – totusi merita, e super. Central Park – in sfarsit natura si oameni carora le pasa de sanatatea lor; copii care se joaca, parinti care se bucura de timpul liber alaturi de ei. Broadway, 5th Avenue, Empire State Building ( prea scumpa pentru portofelul de acum :P ), apus intre skyscrapers, un pic de racoare si seara. O zi memorabila 

E nebunie curata sa traiesti in orasul asta. Sunt mai multe lumi care coexista si se completeaza una pe cealalta, fara sa poata exista unan fara cealalta. Lumea de suprafata, mereu grabita, formata din oameni care-si incep ziua invadand cafenelele si restaurantele sau fast-food-urile, care isi traiesc viata intr-un ritm ametitor, din strazile pline cu masini, din eternele sirene ale pompierilor si ambulantei . Lumea subterana asezata pe mai multe nivele, prin care misuna neincetat metrouri si trenuri (si sobolani ;)) ), care este o modalitate de a economisi timp pentru lumea de suprafata. Si, in sfarsit, lumea skyscraper-elor, vesnice cladiri de birouri, in care oameni in costume isi petrec zilele incercand sa castige in lupta cu supravietuirea. E greu, e stresant, e obositor, dar e si adrenalina. Si, in final, cand privesti soarele apunand si stingand parca toata agitatia, iti dai seama cat e de frumos.
Stand aici in tren si scriindu-mi impresiile pe care mi le-am facut, ma simt bine. Abia astept sa vad ce imi aduce ziua de maine, cand scopul pentru care am venit in USA va incepe sa se implineasca putin cate putin. Urmeaza alt oras, alti oameni, alt mod de viata, alte peisaje. I can hardly wait 
[In God we trust]

New begining.

Timpul nu ajunge niciodata. Sau cel putin asa avem impresia. Totusi, oricat de organizat ai fi, cred ca inainte de o calatorie (in ziua precedenta mai exact), timpul pare sa se contracte. Fa aia, du-te acolo, verifica sa nu uiti ceva, mai petrece cateva minute cu cei dragi, mai verifica o odata, “oh, cum era sa uit tocmai asta?”. Milioanele de ganduri care iti trec prin minte si multitudinea de emotii pe care le simti iti consuma destula energie incat tot ce iti mai doresti este sa pleci odata.

 Mie imi plac despartirile, de orice fel, mi se par interesante. Sunt pline de sentimente care se combina intre ele intr-un fel aparte. Dar imi plac mai ales pentru ca mereu dupa ele incepe ceva nou. Despartirea e de obicei un sacrificiu pentru ceva mai bun. Si ce poate fi mai bun decat sa tragi linie si sa iti urmezi drumul spre visul tau? Sa lasi totul in urma, cu bune, cu rele, tristeti, suparari, iubire, zambete si lacrimi si sa mergi inainte doar cu invataturile si amintirile.

Bagajul e facut, dar tot mai gasesc ceva ce lipseste. Asa trece si timpul destinat somnului si reusesc sa pastrez numai vreo 2 ore, chiar daca stiu ca ma asteapta o calatorie de vreo 24 de ore cu totul.  Oricum nu mai conteaza nimic altceva decat faptul ca plec in sfarsit.  Sunt animata numai de gandul ca va fi o experienta unica pe care o s-o traiesc la maxim.  In momentul in care o sa pun piciorul pe pamant american, voi trage multe linii in viata mea si voi incepe la fel de multe de la zero.

Clipa despartirii presarata cu un sarut, zambete si cateva lacrimi mi-a dat energie si avant. Am noroc sa am langa mine 2 oameni care ma sustin mereu, m-au lasat sa imi intind larg aripile si sa zbor cat mai sus. Sa fac propriile mele greseli si sa nu le repet, sa am incredere in mine si sa merg tot inainte mereu. Lor le datorez totul. Multumesc lui Dumnezeu ca exista.

Asta e. Odata imbarcata in avion, there`s no turning back. Nu ca mi-ar fi trecut vreodata prin minte sa renunt, dar gandul m-a facut sa zambesc.  No regrets, no fears, no limits. Just the American experience.

In God we trust :)